Laboratorul de restaurare lemn

Ceramicile sunt formate din mai multe materiale (în proporții variabile sau în funcție de rețete: hidroxid-silicați de aluminiu, oxizi de fier, feldspat, cuarț, cenușa de oase, carbonat de calciu etc.) prin procese complexe de fabricație. În funcție de compoziție și duritate, ceramica va reacționa diferit la condițiile de zacere în sol. Piesele care au trecut printr-o ardere în care au fost atinse temperaturi mari se vor conserva bine în majoritatea tipurilor de soluri. Temperaturile mici de ardere vor lăsa ceramicile poroase și moi și vor fi afectate de aciditatea, alcalinitatea, salinitatea și umezeala sedimentelor (Ottenwelter, 2006, p .4). În muzeu, degradările pot fi provocate de diverși factori ai mediului ambiant (condiții neconforme de depozitare, șocuri termice, poluare, umezeală etc.) însă cel mai frecvent motiv al deteriorărilor obiectelor de ceramică este factorul uman (șocuri mecanice, intervenții de restaurare anterioare necorespunzătoare sau îmbătrânite) (Solomon, 2017, p. 336). Artefactele intră în laboratorul de restaurare fie pentru a stopa evoluția degradărilor sau pentru a le elimina, fie pentru a reda integritatea pieselor. Odată ajunse pe masa restauratorului, piesele sunt supuse unor examinări amănunțite în urma cărora le este evaluată starea de conservare și primesc la final un ”diagnostic”. Ulterior, restauratorul poate solicita investigații non-invazive de laborator dacă este necesar și apoi stabilește lanțul intervențiilor. Acesta din urmă poate cuprinde următoarele operațiuni principale: curățare, triere, consolidare, asamblare, completare și integrare cromatică. Curățarea poate părea una dintre cele mai simple operațiuni, însă nu este deloc adevărat. Există cazuri în care ceramica este total acoperită de depuneri minerale din sol, se dezintegrează la contactul cu apa din cauza unei arderi prea slabe sau a unui sol prea acid sau alcalin, sau se degradează din cauza recristalizării sărurilor solubile. Prin urmare, înlăturarea factorilor periculoși implică acțiunea unor soluții chimice care pot duce până la pierderea obiectelor dacă nu sunt utilizate corect. În trecut erau folosite mai multe tipuri de acizi și soluții cum ar fi acidul nitric, fluorhidric, acetic sau clorhidric, hidroxid de calciu, fosfoproteine, hexametafosfatul de sodiu, alcoolul metilic și toluenul. Astăzi, însă, cunoaștem că este suficient un acid citric în concentrații slabe, crescătoare în funcție de intensitatea depunerilor minerale, îndepărtând în final prin băi repetate în apă distilată orice urmă a soluțiilor, iar pentru sărurile solubile nu este nevoie de adăugarea altor substanțe în apa distilată. Tot în această primă etapă sunt indepărtate și adezivii (shellac, nitrolac, rășini, cleiuri) și materialele de completare din restaurările trecute, prin procedee mecanice sau folosind solvenții potriviți. Curățarea și trierea sunt aproape nelipsite din fluxul tehnologic, pe când consolidarea se realizează doar dacă obiectul riscă să își piardă integritatea definitiv, deoarece soluțiile existente la momentul actual schimbă ireversibil proprietățile fizice ale originalului. Cel mai des întâlnit consolidant este Paraloidul (Paraloid® B-72), o rășină acrilică, iar în trecut erau folosiți shellacul și nitratul de celuloză. Asamblarea este etapa care succede trierii și reprezintă momentul construirii obiectelor. Pentru îmbinarea fragmentelor sunt folosiți adezivi adaptați fragilității și porozității ceramicii. În prezent, poliacetatul de vinil fără plastifiant este acceptat și folosit la scară largă pentru ceramica arheologică. Odată sparte, cea mai mare pare a recipientelor ceramice, cu toată straduința, nu se vor putea lipi perfect. Acest lucru se întâmplă frecvent în cazul obiectelor care au trecut printr-un incendiu sau alt tip de ardere secundară după ce au fost sparte. Completarea poate fi propusă sau nu în funcție de câțiva factori: forma obiectului, stabilitatea și porozitatea lui, valoarea estetică fiind luată în considerare ultima și deseori în prezența unui alt motiv. De obieci, completările lacunelor cu ipsos se realizează sub nivelul fragmentelor originale însă există și excepții (spre exemplu atunci când pereții sunt prea subțiri). Finisarea acestora este un proces care de foarte multe ori provoacă daune suprafețelor. Întâlnim frecvent piese distruse ireversibil (marginile lacunelor au fost șlefuite odată cu ipsosul) în timpul restaurărilor anterioare, astfel că optăm pentru folosirea predominantă a bisturiului în defavoarea hârtiilor abrazive. Deși variază în funcție de însușirile specifice artefactelor, în general, integrarea cromatică este non-mimetică, vizibilă și pune în valoare originalul așa cum a fost descoperit (pentru detalii vezi Bouyer 2016). Exceptând faptul că unele piese au fost refolosite în stare fragmentară sau că au fost fragmentate intenționat în trecut, iar aceste acțiuni, parte din biografiile obiectelor, trebuie subliniate, considerăm că este important pentru vizitatori să cunoască starea naturală a obiectelor și cât mai mult despre istoria acestora. Mai mult, în ceea ce privește reconstituirea decorurilor de orice fel și a toartelor, există câteva motive solide în defavoarea acestei intervenții: numeroasele exemple de vase decorate pe jumătate, situațiile când decorul se oprește brusc și în alt registru, posibilitatea expunerii artefactelor însoțite de desene și schițe. Chiar și odată cu ”standardizarea” apărută ca o consecință a invenției roții olarului și a tiparelor, nu putem discuta despre o reconstituire sigură a decorurilor. Obiectului i se deschide la inceput un dosar la care se atașează propunerile de restaurare aprobate de o comisie și se completează cu descrierea detaliată a întregului tratament, documentația fotografică și recomandările de etalare și depozitare.