- Coloranți identificați în piese textile din colecții muzeale românești -
Coloranți din insecte
Patru specii de insecte care conțin coloranți naturali au jucat un rol important în vopsirea firelor textile, de-a lungul timpului: Kerria lacca (Kerr, 1782), Kermes vermilio (Planchon, 1864), speciile Porphyrophora polonica (Linnaeus, 1758) și P. hamelii (Brandt, 1833), și Dactylopius coccus (Costa, 1835). Ele sunt clasificate în superfamilia Coccoidea din clasa Homoptera și trăiesc ca paraziți pe plante din Europa, Africa, Asia și America. Coloranții pe care îi conțin și datorită cărora sunt utilizați pentru vopsirea în roșu au structuri antrachinonice asemănătoare. Acizii laccaici sunt coloranții principali din Kerria lacca, acidul kermesic pentru insectele din specia Kermes vermilio și acidul carminic pentru speciile Porphyrophora și coșenila americană (Dactylopius coccus).
1. Kerria lacca
Kerria lacca este cel mai cunoscut reprezentant al insectelor din familia Kerriidae, originare din Asia, unde trăiesc ca paraziți pe ramuri de arbori și arbuști. Kerria lacca este renumit ca sursă de coloranți și pentru selecția de shellac, singura rășină naturală de origine animală. A fost cultivată în India, Indochina și în sudul Chinei de mii de ani, a fost utilizată în zona Mării Mediterane încă din Antichitate, și a devenit disponibilă vopsitorilor din lumea musulmană după cucerirea arabă a Mediteranei. Utilizarea insectei ca sursă de culoare în aceste regiuni a fost dovedită prin identificarea în textile din secolul al III-lea din Palmira, și în textilele copte, începând cu mijlocul secolului al VII-lea. Kerria lacca este rareori menționată ca sursă de vopsire a firelor textile în documente sau regulamente ale breslelor în Europa de Vest, unde erau preferați alți coloranți din insecte, precum Kermes vermilio și Porphyrophora polonica, cu care ar fi intrat în concurență. Studii analitice efectuate pe textile din colecții europene occidentale, datate în perioada 1450-1600, confirmă această observație.
În textilele din colecțiile muzeale românești, analizele efectuate pe broderii liturgice au evidențiat utilizarea Kerria lacca în combinație cu rădăcina de roibă (Rubia tinctorum L.), ca principală sursă de roșu în urzeala suportului din satin de mătase pentru piese datate din secolul al XV-lea până în ultimele decenii ale secolului al XVI-lea. Kerria lacca a fost identificată și în fire de mătase din documente cu pecete atârnată, emise de Cancelaria Moldovei în vremea lui Ștefan cel Mare, ca sursă individuală de culoare sau în combinații de vopsire cu rădăcini de roibă sau coloranți din lemn roșu din speciile Caesalpinia.
2. Porphyrophora polonica
Porphyrophora polonica este o insectă care trăiește pe rădăcinile plantelor din specia Scleranthus perennis L., prezența sa fiind înregistrată în Elveția, Germania, Republica Cehă, Polonia, Ungaria, Belarus, Ucraina, Rusia, Kazahstan și către est prin Mongolia până în Orientul Îndepărtat al Rusiei.
Cea mai veche utilizare dovedită analitic datează din secolul al VI-lea, din săpături arheologice desfășurate în Bavaria. După cucerirea arabă a zonei Mediteranei, vopsitorii din centrul și nordul Europei au fost nevoiți să se limiteze la surse locale, alegând insectele din specia Porphyrophora polonica, mai ușor accesibile decât insectele Kermes vermilio. Manualele de vopsire sau alte documente ale breslelor prezintă insectele din specia Porphyrophora polonica ca fiind foarte populare în Europa de Vest în secolele XIV-XVI, informații confirmate de identificarea lor în piese textile conservate astăzi în muzee.
Prestigiul insectelor din specia Porphyrophora polonica este confirmat și de identificarea sa în brocartul roșu, datat 1504, utilizat ca acoperământ al mormântului domnitorului Ștefan cel Mare. Importul coșenilei americane în Europa în ultimele decenii ale secolului al XVI-lea a condus la declinul utilizării insectelor din specia Porphyrophora polonica, ele fiind astăzi rare în țara al cărei nume îl poartă.
3. Coșenila (Dactylopius coccus)
Dactylopius coccus este o specie de insecte din familia Dactylopidae, care trăiește ca parazit pe cactuși din specia Opuntia, cultivați încă din America precolumbiană, Cantitatea mare de colorant conținută în insectele femelă adulte a făcut ca, imediat după descoperirea Americii, coșenila să fie exportată în Europa și, mai departe, în Asia.
Datele bibliografice și investigațiile analitice menționează coșenila ca fiind cunoscută ca sursă de coloranți în Mexic și America de Sud, cel puțin din primul secol î.Hr., fiind utilizată pe scară largă de civilizațiile precolumbiene pentru colorarea firelor de origine animală și a penelor. Primele transporturi de coșenilă au ajuns în Spania în 1523, arhivele menționând importuri de peste 100 tone coșenilă sosită anual, înainte de 1565. Înainte de sfârșitul secolului al XVI-lea, coșenila era deja importată, prin Veneția, în Persia și Asia Centrală. Coșenila a călătorit și către Orientul Îndepărtat, direct de pe coastele vestice ale Americii, înlocuind Kerria lacca în vopsirea textilelor de mătase, până la sfârșitul secolului al XVII-lea. Spania a reușit să păstreze monopolul asupra coșenilei, Insulele Canare fiind și astăzi un important centru de producție a insectelor.
Imediat după apariția în Europa, în ciuda regulamentelor de breaslă care au încercat protejarea insectelor din speciile Kermes vermilio și Porphyrophora polonica, până în ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, coșenila a înlocuit toți coloranții din insecte utilizați în Europa. Preferința pentru coșenilă a fost dovedită analitic prin identificarea sa, pe lână și mătase, în tapiserii, broderii liturgice și brocarturi și în orice tip de material textil vopsit în culoarea roșie.
Acestea afirmații sunt confirmate și de studii efectuate pe piese textile din colecții muzeale românești, coșenila înlocuind combinația între insecte din specia Kerria lacca și rădăcini de roibă în broderii liturgice și devenind prezentă în toate piesele sau componentele textile roșii: covoare orientale, catifele utilizate pentru coperți de carte. Investigațiile analitice au dovedit și utilizarea coșenilei pe scară largă în textile tradiționale din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului XX, pe lână și mătase.
Coșenila este singurul colorant alimentar de origine animală, fiind utilizat în sucuri, siropuri, dulciuri, înghețată, carne, salamuri, vinuri și băuturi alcoolice sub denumirea E 120. Coșenila este prezentă și în cosmetice, fiind singurul colorant natural autorizat pentru utilizare în farduri de ochi și ruj de buze, lipsa sa de toxicitate fiind demonstrată prin numeroase studii.
Coloranți vegetali
1. Roiba (Rubia tinctorum L.)
Roiba (Rubia tinctorum L.) este o plantă ierboasă din familia Rubiaceae, ale cărei rădăcini sunt bogate în coloranți din clasa antrachinonelor, cei mai cunoscuți fiind alizarina, purpurina, rubiadina, munjistina. Numărul mare de coloranți cu structuri asemănătoare explică varietatea de nuanțe care pot fi obținute prin vopsire, de la orange la roșu, violet și brun. Originară din Persia și din estul bazinului mediteranean, frecvent întâlnită în Europa, roiba a jucat un rol important în vopsirea textilelor încă din Antichitate. Cultivarea pe scară largă a făcut-o mult mai ieftină în comparație cu coloranții din insecte. Roiba a fost folosită în Egiptul antic, în Mesopotamia, în Grecia antică și în Roma, în India și în țările învecinate, precum și în zona mediteraneană și în Europa occidentală. A fost detectată în textile arheologice din China (estimate ca având o vechime de 3000 de ani) și Iran (aproximativ 2000 de ani), în Egiptul roman, textile copte, europene, postbizantine și textile otomane (secolele XVI – XVIII) și în multe altele.
În piese textile din colecții muzeale românești, roiba a fost identificată în urzeala suportului roșu de saten al broderiilor liturgice în secolul al XV-lea și până în ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, alături de Kerria lacca, în fire de mătase în documente cu pecete atârnată din aceeași perioadă, în covoare orientale și în textile tradiționale din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului XX. Sub denumirea de broci, rădăcina de roibă a dat numele cămășii specifice zonei Bisocea, Râmnicu Sărat.
Atât în țara noastră cât și în toată Europa, roiba și-a pierdut din importanță la sfârșitul secolului al XIX-lea, când a devenit disponibilă alizarina sintetică (comercializată începând cu 1871).
2. Lemnul roșu din speciile Caesalpinia
Originar din Asia, Caesalpinia sappan L. a fost importat în Europa în Evul Mediu. Abundența speciei Caesalpinia în zona coastei Braziliei este cea care a dat numele țării, după denumirea colorantului roșu, “bresil”. Speciile Caesalpinia din Lumea Nouă au fost imediat importate și comercializate în Europa confirmând rolul semnificativ jucat de coloranții naturali în economia mondială. Inițial de culoare roșie, firele de lână și mătase vopsite cu coloranți din lemn roșu din piese muzeale sunt astăzi caracterizate printr-o nuanță roșu pal către roz și beige. Acest lucru este explicat de stabilitatea redusă la acțiunea factorilor de mediu a coloranților din lemnul roșu din speciile Caesalpinia, identificarea acestora fiind făcută pe baza unui marker, a cărui structură a fost recent elucidată ca fiind urolithin C.
Contrar faptului că regulamentele de breaslă din Europa medievală interziceau utilizarea lemnului roșu datorită calității deficitare a coloranților, acesta a fost identificat în numeroase categorii de piese textile din colecții europene, ca sursă individuală – în fire roz și beige, în special în zone puțin vizibile ale pieselor textile sau în amestec cu coloranți roșii, de origine vegetală sau animală, în fire de culoare roșie.
În piese textile din colecții muzeale românești, speciile Caesalpinia au fost identificate în firele de băteală roz – beige din satinul utilizat drept suport în broderiile liturgice din secolele XV-XIX și în fire de brodare galben – orange, în amestec cu surse de coloranți galbeni. Au fost identificați și în contexte similare în costume de curte din brocarturi italiene și în amestec cu alți coloranți roșii, insecte din specia Kerria lacca sau rădăcini de roibă, în fire de legare a sigiliilor în documente emise de Cancelaria Moldovei în vremea lui Ștefan cel Mare.
Identificarea coloranților din lemn roșu din speciile Caesalpinia ca unică sursă de culoare în două astfel de documente, astăzi de culoare roșu pal către beige este în perfectă concordanță cu informațiile din bibliografia de specialitate care atribuie documentele ca fiind falsuri de epocă.
Lemnul roșu din speciile Caesalpinia a fost identificat și în probe din textile tradiționale, fiind comercializat în satele românești sub denumirea de “băcan roșu”.
3. Gaude, rezedă (Reseda luteola L.)
Gaude este o plantă din familia Resedaceae care crește în soluri nisipoase sau stâncoase în Europa, în zonele în care a fost cândva cultivată. Întreaga plantă a fost utilizată pentru vopsire de-a lungul timpului, iar studii recente au arătat că materia colorată este concentrată în frunze, inflorescențe și fructe. Colorantul principal este luteolina care poartă numele plantei și este însoțită de un al doilea colorant, apigenina, precum și de un colorant minoritar, chrysoeriol. Gaude vopsește lâna și mătasea în culoarea galben, cu mordant de alaun. Cu săruri de fier sau cupru se obțin nuanțe de verde. Planta nu trebuie confundată cu ruda sa sălbatică, Reseda lutea (rechie), foarte asemănătoare ca aspect, dar săracă în coloranți.
Gaude a fost utilizată pentru vopsire în Europa, încă din preistorie. Este principala sursă de galben în textile copte datând din secolele III – X. A fost folosită în amestec cu rădăcini de roibă (Rubia tinctorum L.) pentru culoarea orange sau în combinație cu coloranți pe bază de indigo pentru verde. Importanța gaudei în Europa medievală este validată de numărul mare de rețete și regulamente care fac referire la ea, fapt confirmat și de rezultatele analizelor efectuate pe piese textile din colecții muzeale. Gaude a jucat un rol important și în afara Europei, fiind populară în rândul vopsitorilor din Imperiul Otoman care au utilizat-o pentru lână și mătase, fapt dovedit de investigațiile analitice care i-au atestat prezența în fire galbene și verzi din covoare cu noduri și kilimuri din secolele XVI-XVII.
Gaude a fost identificată și în piese textile din colecții muzeale românești, în fire de brodare, în broderii liturgice și în brocarturi din secolele XV-XIX, în covoare orientale din secolele XV-XVII și textile tradiționale din secolele XIX-XX. Întrucât gaude este o plantă rară în România iar rechia, cea săracă în coloranți este frecventă în flora locală, este foarte probabil ca în gospodării să se fi vopsit cu cantități mari de rechie iar firele de mătase din decorul cămășilor, pentru care s-a identificat gaude, să fi sosit pe căi comerciale.
4. Drobiță (Genista tinctoria L.)
Drobița este o plantă cu flori galbene, comună în Europa, cu excepția nordului extrem și a zonelor insulare. Toată partea aeriană este utilizată pentru vopsire, dar coloranții se găsesc în special în flori. Colorantul principal este o luteolina, însoțit de genisteină și apigenină. Drobița a fost cunoscută și utilizată în Europa continentală și dincolo de Canalul Mânecii, în Marea Britanie, după cum rezultă din descoperirea semințelor de drobiță în situri arheologice din secolele IX-XI.
Utilizarea pe scară largă a drobiței în Europa este confirmată analitic prin identificarea în numeroase piese textile prezente astăzi în muzee, precum costume ale nobililor în Saxonia secolului al XV-lea sau al Regelui Frederik III al Danemarcei, din secolul al XVII-lea.
Drobița a fost identificată și în textile din secolele XV-XVI din colecții muzeale românești, în piese liturgice și costume de curte din brocart, fiind apreciată pentru culoarea galben-verzui pe care o oferă firelor de mătase.
Este menționată în flora autohtonă sub diferite nume (drobiță, droghiță, drobița boiangiilor) ca sursă de vopsire a firelor de lână utilizate în textile etnografice. Cromatica poporului român, volum editat de Academia Română în 1914, o evidențiază a fiind cea mai frecventă sursă de obținere a culorii galben și a nuanțelor de ocru, verde, brun. Aceste mențiuni sunt în perfectă concordanță cu identificarea ei într-o mare varietate de nuanțe, în textile tradiționale, pe mătase, în decorul cămășilor și brâurilor și pe lână în covoare țesute, din secolele XIX-XX.
5. Scumpie (Cotinus coggygria Scop.)
Scumpia este un arbust cu frunze ovale, comun Europei și Americii de Nord, unde este plantat în scop ornamental. Lemnul conține coloranți flavonici galbeni, principalul reprezentant fiind fisetina și un colorant orange, sulfuretin. Scumpia a jucat un rol important în vopsire, în special în țările din zona Mării Mediterane, fiind apreciat pentru cantitatea mare de colorant conținută și pentru culoarea galben-auriu pe care o conferă firelor de mătase. Este menționată ca sursă de culoare în regulamente ale breslelor din Europa occidentală, într-un document venețian datat 1281, fiind restricționată utilizarea sa în amestec cu lemn roșu din specia Caesalpinia. Scumpia a fost deseori utilizată ca miez textil al firelor metalice de aur sau argint aurit, fapt dovedit prin investigații științifice care au pus în evidență prezența coloranților din scumpie în broderii liturgice conservate la Muntele Athos.
În textile din colecții muzeale românești, scumpia a fost identificată în broderii liturgice și brocarturi din secolul al XVI-lea până în secolul al XX-lea și în textile etnografice din secolele XIX-XX.
6. Fructe din arbuști din specia Rhamnus
Arbuștii din speciile Rhamnus, R. saxatilis, R. lycioides L., R.cathartica (verigariu), comuni în flora europeană, conțin fructe, bogate în flavonoli – quercetină, rhamnetin, kaempferol și au jucat un rol important în vopsirea mătăsii în Europa medievală. Sub denumirea de Persian/Avignon berries, fructele au fost utilizate pentru vopsirea în galben, orange, verde, probabil pentru a diversifica nuanțele obținute cu gaude (Reseda luteola L.). Pentru verde, erau utilizate în combinație cu coloranți pe bază de indigo sau, mai târziu, cu colorantul semi-sintetic indigo carmin, devenit disponibil în secolul al XVIII-lea. Combinația a fost identificată și în mătasea care decorează ciucurii în brâuri utilizate drept accesorii vestimentare în satele din Transilvania, în secolul al XIX-lea. Literatura de specialitate descrie și utilizarea fructelor din speciile Rhamnus pentru imprimarea textilelor, în soluții concentrate, în amestec cu mordanți și agenți de îngroșare.
În piese textile din colecții muzeale românești, fructele din specii Rhamnus au fost identificate în câteva cazuri, pe mătase, în fire de brodare din broderii liturgice din secolele XV-XVI sau în textile tradiționale din secolele XIX-XX.
7. Taninuri
Taninurile sunt compuși vegetali cu structură chimică complexă, prezenți în galele de stejar sau în scoarța copacilor. Pe lângă utilizarea în tăbăcirea pieilor, afinitatea mare pentru proteine face ca taninurile să fie folosite pentru tratarea mătăsii în vederea recăpătării proprietăților pierdute prin operația de degumare. Taninurile s-au dovedit utile drept mordanți, compuși care facilitează fixarea colorantului de materialele textile. În combinație cu fierul, taninurile pot fi utilizate pentru vopsirea textilelor în negru.
Pe baza identificării acidului elagic, taninurile sunt deseori prezente în rezultatele investigațiilor efectuate pentru textile istorice, interpretarea rolului lor fiind necesară pentru fiecare situație în parte. Pentru broderiile liturgice din colecții muzeale românești, taninurile au fost de cele mai multe ori folosite împreună cu alte surse biologice, pe mătase, ceea ce confirmă rolul lor în tratarea firelor textile. În piesele tradiționale, taninurile au fost utilizate drept coloranți, fiind identificate pe lână, fie în fire de culoare galben ocru, fie în culori închise, brun sau negru, atunci când au fost utilizate împreună cu săruri de fier.
Coloranți pe bază de indigo
Numeroase plante din întreaga lume conțin precursori ai indigotinului – colorantul din sursele biologice denumite generic “indigo”.
Dintre acestea, cele mai semnificative în context istoric și geografic sunt indigo-ul comun (Indigofera tinctoria L., natural indigo) și drobușorul (Isatis tinctoria L., woad).
Incă din Neolitic, în Europa existau vopsitori experimentați care stăpâneau procesul de vopsire cu Isatis tinctoria L. – plantă disponibilă local. Mai târziu, Grecii și Romanii au conștientizat că pe lângă planta cunoscută de ei, în Asia există o alta, misterioasă, “the Indian dyestuff”, “indigo” (cu referire la Indigofera tinctoria L.). Acesta a devenit disponibil comercial în Europa începând cu secolul al XVII-lea, co-existând în perioada următoare cu sursa locală. Calitatea vopsirilor cu indigo și prețul ridicat al produselor vopsite cu acesta au făcut ca indigoul să fie considerat drept “culoarea regilor și rege al culorilor”. Declinul surselor naturale de indigo a avut loc la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu apariția indigoului sintetic.
Indigotinul – de culoare albastră, sintetizat din diferiți precursori în funcție de plantă, este insolubil în apă. Procesul de vopsire devine astfel complex, întrucât implică reducerea indigotinului la o formă solubilă, incoloră, fixarea acestui derivat pe materialul textil și expunerea firelor vopsite, necolorate, în aer, pentru re-formarea indigotinului. Complexitatea acestui proces care implică multă experiență are drept consecință prețul ridicat al materialelor textile vopsite cu indigo.
Pentru textilele istorice, identificarea vopsirilor cu indigo la nivel de specie nu este posibilă cu tehnicile analitice disponibile astăzi, întrucât acestea permit strict identificarea indigotinului, nu și a precursorilor acestuia. De asemenea, nu se poate discerne nici între indigoul din surse naturale și indigoul sintetic.
În consecință, pe baza investigațiilor efectuate pentru piese textile din colecții muzeale românești, se poate afirma că au fost identificați coloranți pe bază de indigo (Indigofera tinctoria L. sau Isatis tinctoria L.) în fire albastre și verzi (în combinație cu coloranți galbeni) provenite din broderii liturgice, brocarturi, textile orientale, datând din secolele XV-XIX. Pentru textilele etnografice (tradiționale), și pentru alte piese datate în secolul al XX-lea, vopsirea cu indigo, cel mai probabil realizată în boiangerii specializate, ar fi putut fi efectuată fie cu surse naturale (specii Indigofera sau drobușor) fie cu indigo sintetic.
